2014 a început cu o alergare

alergare si prietenie
Pinguini nămolo-alergăreți: Radu, Mike, Vio, Octavian, Kya, Claudia, Em’. 

Pe 2014 l-am întâmpinat undeva în România profundă, într-o curte de țară, lângă un tuci mare cu ciorbă de perișoare (verișoare), tuci înconjurat de prieteni – Pinguinii și de povești. Cineva a adus artificii și ne-am pornit spre stradă unde băieții au pocnit din bici (Vali, Cristi și Octavian – cel care a și reușit aruncarea cu biciul în curtea vecinului) și unde șampania a fost împărțită în pahare alături de îmbrățișări, pupături și săruturi. Vă spun toate acestea cu anumite scăpări de detalii tocmai pentru a sublinia un lucru: prietenii nu au nevoie decât de ei înșiși ca să se simtă bine și Pinguinii au aflat lucrul aceasta de câțiva ani buni – revelioanele sunt un pretext pentru a fi împreună cu toții în cel mai neprotocolar mod cu putință.

Alergarea de pe întâi ianuarie a venit firesc mai ales într-un grup ca al nostru tot mai amator de mișcare și în alte condiții decât pe munte. Mike și Radu au reușit să mobilizeze fără eforturi încă cinci pinguini și după echipare, încălzire și ședința foto din curte, am luat calea grădinii spre câmpurile arate din dosul casei în ideea că n-am vrea să facem totuși prea multă reclamă pe ulița satului apucăturii noastre de-a alerga de plăcere, taman după noaptea Anului Nou când se presupune că altele ar fi metehnele primei dimineți din an.

Cum bine spunea Em’, alergările de grup sunt tare faine și motivele de hăhăială nu întârzie să apară. Nămolul iubitor de tălpi indiferent de firmă ne-a cam uniformizat puterile, iar pădurea de pe un deal din apropiere s-a profilat ca obiectiv musai de îndeplinit și eventual de explorat, dacă era să ne luăm după Radu (dar nu ne-am luat :D).

Tocmai de aceea alergarea prin Oltenia profundă (via Em’) din apropierea Slatinei (profunde), chiar și prin nămol (profund) și ceață (profundă), dar alături de prieteni (profunzi și ei), îmi încărca nivelul bucuriei cu o eficiență maximă în ciuda febrei musculare ce se simțea prin câțiva mușchi încă de la primii doi-trei kilometri. În aer se auzea deseori o strigătură neaoș ne-oltenească menită să crească în noi spiritul combativ al urcatului la deal sau al urnitului din loc când ne apuca statu’ la povești:

Allez, allez, Richaaarrrrd!

și pe care Em’ o reproducea cu disperarea rârâită a celui care inițial îl susținea pe adevăratul Richard, în cazul nostru fiind doar un personaj… adoptat (aha, aha, cine-i ăsta? dacă n-o băut cu noi la Piranha, nu există! ar sancționa Cristi imediat).

Și dacă tot veni vorba de Em’, țin să amintesc și de o altă cugetare de-a sa îndelung repetată în acele zile și pe care clar n-a repetat-o destul pentru mine pentru că o reproduc ușor inexact oricât m-aș strădui, dar la care am aderat întru-totul:

e încredibil cum sunt prietenii, că deși a trecut timp, reiau discuțiile exact acolo unde le-or lăsat când s-or văzut ultima dată de parcă n-ar fi fost ni’ca între timp…

Și uite așa, am urcat dealul, am alergat prin pădure, am îmbrățișat copaci și am intrat în scorburi, am pus un pic pe jar câinii ciobanului pe care l-am și omenit la schimb, am băut apă profundă din fântâna profundă cu o cană profundă made in China (… profundă copy-paste) și uite așa s-au adunat vreo șase kilometri de alergare, de joacă, pe care eu în gând am numit-o la un moment dat „alergarea de Sfântu Vasile” amintindu-mi că în alte vremuri la ora aceea mă aflam la biserică, dar și dorindu-mi în ascuns să devină o tradiție pinguinească așa cum a intrat și ciorba la tuci din noaptea Revelionului.

Postarea aceasta destul de personală în felul ei și fără vreo importanță informativă pentru mulți dintre cititori am publicat-o totuși din două motive: unu, dacă e să mă iau după semne bune anul are (??!) de-l începi în alergare atunci vreau să rămână scris la catastif și doi, e un elogiu adus prieteniei și celor care nu rămân copii doar undeva în adâncul sufletului, ci-s cât se poate de pe față și la suprafață și cred că ăsta e un alt fel de a defini prietenia:

e greu să rămâi copil, să rămâi tânăr, de unul singur, ai nevoie de prieteni, de cei asemeni ție, care să te însoțească, să te înțeleagă și mai ales, să te zgândăre taman atunci când îți vine a sta locului. 

episodul în care suntem 7 alergători și 8 perechi de picioare

episodul în care ne facem curaj pe o uliță dosită a satului

episodul în care am alergat mâncând pământul… cu tălpile

episodul în care am dat iama-n codru

episodul în care am aflat la cine s-or gândit ăi de-au pus fântâna-n câmp

episodul în care copacul n-o avut nici o vină…

episodul în care ne-am amintit de ciorba de perișoare…

p.s. preluare meetsun.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*