2014 a început cu o alergare

alergare si prietenie
Pinguini nămolo-alergăreți: Radu, Mike, Vio, Octavian, Kya, Claudia, Em’. 

Pe 2014 l-am întâmpinat undeva în România profundă, într-o curte de țară, lângă un tuci mare cu ciorbă de perișoare (verișoare), tuci înconjurat de prieteni – Pinguinii și de povești. Cineva a adus artificii și ne-am pornit spre stradă unde băieții au pocnit din bici (Vali, Cristi și Octavian – cel care a și reușit aruncarea cu biciul în curtea vecinului) și unde șampania a fost împărțită în pahare alături de îmbrățișări, pupături și săruturi. Vă spun toate acestea cu anumite scăpări de detalii tocmai pentru a sublinia un lucru: prietenii nu au nevoie decât de ei înșiși ca să se simtă bine și Pinguinii au aflat lucrul aceasta de câțiva ani buni – revelioanele sunt un pretext pentru a fi împreună cu toții în cel mai neprotocolar mod cu putință.

Alergarea de pe întâi ianuarie a venit firesc mai ales într-un grup ca al nostru tot mai amator de mișcare și în alte condiții decât pe munte. Mike și Radu au reușit să mobilizeze fără eforturi încă cinci pinguini și după echipare, încălzire și ședința foto din curte, am luat calea grădinii spre câmpurile arate din dosul casei în ideea că n-am vrea să facem totuși prea multă reclamă pe ulița satului apucăturii noastre de-a alerga de plăcere, taman după noaptea Anului Nou când se presupune că altele ar fi metehnele primei dimineți din an.

Continue reading

MPC 2012

Motto: Oricum sunteti castigatori fie si pentru simplul fapt ca puteti concura! (Em’)

Prolog: Eu o dau draq de situatie ca nu plec nemancat si nebaut in traseu caci cine stie cat dureaza pana il termin eu, asa ca ar fi bine sa ne apucam de vineri seara de treaba! (Cristi)

Visam sa particip si eu la un maraton de ceva timp, dar nu ma gandeam ca o sa devin vreodata pregatita, mai ales ca nu imi place sa alerg (Muha)

Start. Doar numărătoare inversă mi-a umplut ochii de lacrimi şi glasul de tremur noroc că de la zece în jos e puţin până la acel unu la care piciorul a vibrat şi a pornit. Cu paşi uşori, cu uşoară alergare, cu o şi mai intensă alergare la deal pe străzile Zărneştiului, urmând hipnotic un pluton de băieţi, căutând ceva nedefinit în ochii celor de pe margine, uitând de restul lumii deşi simţeam că toată lumea aleargă cu mine.

Mai greu a fost când mă uitam la ceas şi voiam a socoti cât am făcut de la start şi era ceva de genul “11 fără 9… 11 fără 9… faceee 2, dar… am luat startul la şi 15 deeeeeci minus 15… “, mă rog erau şi unele calcule mai complicate, însă toate mergeau pe calapodul ăsta al “mergi şi nu mai socoti, vezi-ţi de alergarea ta”.(Claudia)

Dupa Saua Funduri. Au trecut pana acum 2h20, si la 2h30 imi promit un prim activator care sa bage putin curent in sistem pentru urcusurile si coborasurile de pana in Spirlea. In schimb pana sa ajung la acel activator, pe drumul spre Marele Grohotis s-a intamplat ceva ce nu mi s-a mai intamplat niciodata pana acum. Prima data calc putin stramb cu glezna, si din nou aceasi strafulgerare de durere ca la ultimele concursuri. La cateva minte in schimb vine un shutdown complet si brusc, un moment in care organismul mi-a zis un nu categoric. Crampele au venit complet din senin, si o senzatie de sfarseala si de blocaj intr-un ritm inferior din care activatorul nu a reusit sa ma scoata. Stiam ca puteam sa strang din dinti, dar era prea devreme si era prea mult de strans din dinti. Si nu-ul a fost atat de categoric, incat mi-am dat seama ca nu are nici un sens. Pana la urma fata de organismul tau e nevoie de putin respecti si trebuie sa stii sa-l lasi sa se refaca, si sa-l asculti atunci cand iti spune pana aici. (Radu)

Plaiul Foii. Am remarcat frumoşii drumeţi sau pur şi simplu oameni ieşiti la o mică plimbare care ne încurajau pe fiecare în parte şi faţă de care n-am obosit să spun mulţumesc. Şi evident, să le zâmbesc, deşi cred că am zâmbit aproape tot timpul pentru că starea de bine mă copleşea pe măsură ce numărul kilometrilor creştea.(Claudia)

Diana. Poteca e fabuloasa. Sunt atenta la fiecare pas, imi simt gambele tari, stiu ca un pas gresit sau prea intins va declansa o crampa cu care nu am chef sa fac cunostinta. La o treime din urcare iau activatorul si se face linsite in jur. Doar picioarele merg mai bine si distanta fata de baietii din fata se tot reduce, iar cea fata de Catalin creste. Ma intalnesc cu Lucian Clinciu care parca este peste tot. Aici in portiunea care ridica cele mai mari spaime, sufletul MPC-ului e prezent cu talanga, pentru a incuraja participantii. Mai sus, acolo unde s-a deviat traseul pe o varianta noua Tori si Rudi faca o atmosfera de zile mari. Intram pe brana ce in 10 minute trebuie sa ne conduca la Diana. Noul traseu mi se pare ca cere mai multe resurse decat poteca turistica, deoarece locurile nu sunt inca suficient de bine batute, urcarea e sustinuta, apoi urmeaza o coborare mica si inca o urcare pana la refugiu. Laura si Irina sunt pline de entuziasm si energie si animeaza aceasta penultima urcare, vocile lor, incurajarile si entuziasmul razbatand si insotindu-ma pana aproape de refugiu. Densitatea de oameni frumosi pe metru patrat,a fost pe urcarea la Diana imposibil de cuantificat. (Mike)

Coltii Chiliilor. A contat enorm sa pot sa alerg toata distanta, pentru ca am avut momente in care imi spuneam ca o sa renunt si ma apuc sa merg, dar am continuat sa alerg. (Muha)

Final. A fost o zi perfecta care ma face sa ma gandesc ca mi-ar placea sa repet experienta (Muha) [dar mai incolo n.a] pentru ca mi-am dat seama ca pauzele mari in cocot cauzeaza grav bunei miscari pe stanca. Concluzia, in week-end trebuie sa catar. 🙂 (Octavian)