Pinguinii în Cernei-Mehedinti

DSC_9113

Printr-o minune pinguineasca am reusit sa ne strangem aproape toti nu doar de revelion ci si in cele patru zile de munte, sa strabatem cararile insorite si prietenoase ale muntilor Cernei-Mehedinti intr-un inceput de ianuarie cand doar zapada ne-ar fi putut incurca planurile, dar n-a facut-o! Ne-am dorit prea mult aceasta iesire la munte in formatie extinsa, ne-am dorit prea mult aceasta revedere prelungita dupa un an in care cinci dintre noi am fost departe de tara, de munti, de prieteni – de cei care la randul lor ne-au dus dorul.

Continue reading

MPC 2012

Motto: Oricum sunteti castigatori fie si pentru simplul fapt ca puteti concura! (Em’)

Prolog: Eu o dau draq de situatie ca nu plec nemancat si nebaut in traseu caci cine stie cat dureaza pana il termin eu, asa ca ar fi bine sa ne apucam de vineri seara de treaba! (Cristi)

Visam sa particip si eu la un maraton de ceva timp, dar nu ma gandeam ca o sa devin vreodata pregatita, mai ales ca nu imi place sa alerg (Muha)

Start. Doar numărătoare inversă mi-a umplut ochii de lacrimi şi glasul de tremur noroc că de la zece în jos e puţin până la acel unu la care piciorul a vibrat şi a pornit. Cu paşi uşori, cu uşoară alergare, cu o şi mai intensă alergare la deal pe străzile Zărneştiului, urmând hipnotic un pluton de băieţi, căutând ceva nedefinit în ochii celor de pe margine, uitând de restul lumii deşi simţeam că toată lumea aleargă cu mine.

Mai greu a fost când mă uitam la ceas şi voiam a socoti cât am făcut de la start şi era ceva de genul “11 fără 9… 11 fără 9… faceee 2, dar… am luat startul la şi 15 deeeeeci minus 15… “, mă rog erau şi unele calcule mai complicate, însă toate mergeau pe calapodul ăsta al “mergi şi nu mai socoti, vezi-ţi de alergarea ta”.(Claudia)

Dupa Saua Funduri. Au trecut pana acum 2h20, si la 2h30 imi promit un prim activator care sa bage putin curent in sistem pentru urcusurile si coborasurile de pana in Spirlea. In schimb pana sa ajung la acel activator, pe drumul spre Marele Grohotis s-a intamplat ceva ce nu mi s-a mai intamplat niciodata pana acum. Prima data calc putin stramb cu glezna, si din nou aceasi strafulgerare de durere ca la ultimele concursuri. La cateva minte in schimb vine un shutdown complet si brusc, un moment in care organismul mi-a zis un nu categoric. Crampele au venit complet din senin, si o senzatie de sfarseala si de blocaj intr-un ritm inferior din care activatorul nu a reusit sa ma scoata. Stiam ca puteam sa strang din dinti, dar era prea devreme si era prea mult de strans din dinti. Si nu-ul a fost atat de categoric, incat mi-am dat seama ca nu are nici un sens. Pana la urma fata de organismul tau e nevoie de putin respecti si trebuie sa stii sa-l lasi sa se refaca, si sa-l asculti atunci cand iti spune pana aici. (Radu)

Plaiul Foii. Am remarcat frumoşii drumeţi sau pur şi simplu oameni ieşiti la o mică plimbare care ne încurajau pe fiecare în parte şi faţă de care n-am obosit să spun mulţumesc. Şi evident, să le zâmbesc, deşi cred că am zâmbit aproape tot timpul pentru că starea de bine mă copleşea pe măsură ce numărul kilometrilor creştea.(Claudia)

Diana. Poteca e fabuloasa. Sunt atenta la fiecare pas, imi simt gambele tari, stiu ca un pas gresit sau prea intins va declansa o crampa cu care nu am chef sa fac cunostinta. La o treime din urcare iau activatorul si se face linsite in jur. Doar picioarele merg mai bine si distanta fata de baietii din fata se tot reduce, iar cea fata de Catalin creste. Ma intalnesc cu Lucian Clinciu care parca este peste tot. Aici in portiunea care ridica cele mai mari spaime, sufletul MPC-ului e prezent cu talanga, pentru a incuraja participantii. Mai sus, acolo unde s-a deviat traseul pe o varianta noua Tori si Rudi faca o atmosfera de zile mari. Intram pe brana ce in 10 minute trebuie sa ne conduca la Diana. Noul traseu mi se pare ca cere mai multe resurse decat poteca turistica, deoarece locurile nu sunt inca suficient de bine batute, urcarea e sustinuta, apoi urmeaza o coborare mica si inca o urcare pana la refugiu. Laura si Irina sunt pline de entuziasm si energie si animeaza aceasta penultima urcare, vocile lor, incurajarile si entuziasmul razbatand si insotindu-ma pana aproape de refugiu. Densitatea de oameni frumosi pe metru patrat,a fost pe urcarea la Diana imposibil de cuantificat. (Mike)

Coltii Chiliilor. A contat enorm sa pot sa alerg toata distanta, pentru ca am avut momente in care imi spuneam ca o sa renunt si ma apuc sa merg, dar am continuat sa alerg. (Muha)

Final. A fost o zi perfecta care ma face sa ma gandesc ca mi-ar placea sa repet experienta (Muha) [dar mai incolo n.a] pentru ca mi-am dat seama ca pauzele mari in cocot cauzeaza grav bunei miscari pe stanca. Concluzia, in week-end trebuie sa catar. 🙂 (Octavian)

Pulver, numa’ pulver

Asta e o vorba de-a lui Horatiu, pe care mi-am permis sa o preiau in RT-ul de fata
Am plecat inca de sambata porniti sa cautam pulver…Daca mai sus de  1800 m stiam ca nu o sa mai gasim, apoi in padure trebuia sa fie (aveam vesti proaspete de la Radu care vineri a muncit din greu, schiind in Poiana).
De plecat am plecat cu personalul, pardon acum ii spune regio(nalul) 3001….he, he de cand nu am mai mers la munte cu trenul si mai ales cu personalul….Cam din facultate, de cand personalul era cel mai bun prieten al studentului si cu 20 de lei aveai 2 zile la munte: dus-intors, si ceva mancarica, duminica la intoarcere…
Sambata:

Traseu: Dambu Morii-Cabana Piatra Mare (BG+PR (am ocolit canionul 7 Scari)-Dambu Morii (BR-Drumul familiar).


Echipa: Mihaela, Laviniu, Irina, Radu si Mike
In Sinaia am reusit sa “il facem” pe un taximetrist care si pusese ochii pe mine si pe Mihaela sa ne “agate” cu o cursa si ne-am inghesuit toti 5+schiurile in Logan si am ajuns cu bine la Dambu Morii de unde ne-am suit (prima data pe anul aceasta pentru mine si Radu) pe schiuri pentru tura!
Pentru Mihaela, gandisem noi o tura “comoda”, de initiere in ale schiului de tura, in Piatra Mare…pe la 7 Scari…Nebun o sa fie cel care merge cu noi in asemenea ture de initiere…sa nu ziceti ca nu v-am prevenit…
Ora 11 in Piatra Mare
Astfel fiecare pe schiurile lui pornim pe drumul forestier, depasim cateva persoane mai in varsta pornite intr-o plimbare, ne infocam rau de tot la soare caci pe aici nu se simtea gerul Bobotezii anuntat la munte si cu multa pasiune si entuziasm ajungem la Canion…nu ne-am miscat foarte rapid, am ras mult, ne-am asteptat rand pe rand, ne-am intrat in ritm, am restabilit legaturi demult uitate cu schiul de tura caci iarna trecuta a fost foarte trista la acest capitol (4 ture, o iarna intreaga).


Cum prin canion nu aveam ce cauta, am ocolit pe PR, ocazie pentru Mihaela sa descopere cum e cu intoarcerile pe schiurile de tura (Iki-urile mele, ceva cam lungi si grele pentru ea i-au dat ceva batai de cap). Dar vointa e mare si sunt curioasa ca la un moment dat sa le strang si pe Mihaela si pe Claudia in aceeasi tura sa isi vada una alteia clona: mici, cu codite, volubile, degajate, vorbarete si mai ales extrem de motivate…Sincer trebuie sa iti doresti mult de tot sa descoperi cum e schiul de tura ca sa te spetesti la deal (si inca ce deal si ce urcari au fost dupa canion), cu niste schiuri mai mari si mai grele si cu claparii de tura in picioare.
Poteca nu a fost deloc blanda si trebuia de multe ori sa ridicam inaltatorul de la legatura la maxim sau chiar sa le scoatem din picioare si era fun sa ma vad urcand cu schiurile in mana dar inca legate de picior, cativa pasi, apoi prin pulver sa ma caznesc sa pun din nou dynafiturile in picioare… 
Urcarea a fost mai mult de antrenament (desi ritmul a fost confortabil) decat de initiere dar odata ce am intrat in hora am decis sa o jucam pana la capat...
Nu stiu insa nici pentru ce ne-am antrenat, nici pentru ce ne-am chinuit, in unele situatii, ramanand si eu uimita de inutilitatea momentului. M-am bucurat ca nu a venit niciun pinguin pe aici (poate Em sa mai fi gasit ceva satisfactie).
Am ajuns la un moment dat eu una, sa pun chiar schiurile pe rucsac in ultimele 20 de minute, caci eu, mergeam mai repede pe poteca, folosindu-ma de urmele de la urcare, decat pe schiuri, prin zapada proaspata…
In ultima jumatate de ora
Incercam astfel sa cresc putin ritmul pe ultima parte a urcarii pentru ca era tarziu si riscam sa ne prinda noaptea la coboare pe Familiar. 
Iesim din padure manati de inserare
Ceea ce s-a si intamplat…Am ajuns la cabana putin inainte de 16.30 dar Oamenii Muntilor au avut nevoie de un moment de respiro asa ca am mai pregetat putin pe afara jucandu-ne cu cainii pana cand am fost toti gata, am dat jos focile si am blocat legatura. 
Apus de la cabana Piatra Mare
Aici,la 1600 m am gasit si gerul Bobotezii, zapada facuse crusta si nu a fost nimic fun sa coboram pana la padure…Panta era prea domoala ca sa prindem viteza si sa viram, asa ca mai mult dadeam la bete, la vale. Prin padure a inceput slalomul printre brazi si a durat putin pana sa ne acomodam cu drumul. Oricum tura asta m-a convins ca nu am de ce sa particip la Semimaratonul din Piatra Mare la proba de schi de tura (exact traseul pe care l-am facut noi si pe care se scot timpi de 2 h (noua ne-a luat cam 7….)) pentru ca urci mult si din greu, iar la coborare, nu iti ramane decat sa pu schiurile paralele si sa ii dai viteza..de schiat nu prea schiezi, asa frumos, cum imi place mie, pe pante deschise, unde sa ai loc sa virezi dupa pofta inimii.
Normal ca ne-a prins si noaptea si cam jumate din drum l-am facut la frontala…

La masina evaluam strategia…nici noi si nici Oamenii Muntilor nu avem de gand sa mai dormim in masina/la cort, sa ne trezim maine si sa ne echipam din nou cu claparii reci, manusile ude si sa incercam sa punem pe schiuri niste piei inghetate.
Pentru inca o zi faina de schi ne trebuie un loc unde sa ne putem usca materialele…
Din fericire Laviniu si Irina (membrii CAR) gasesc locuri la Caminul Alpin, in Busteni, unde suntem si noi primiti ca invitati, asa ca acum ne putem relaxa….
O lasam pe Mihaela la gara in Sinaia si noi mergem sa mancam la un local de la iesirea din Sinaia, pe care il gasim acum modernizat. Localul (de langa o benzinarie, chiar inainte de bifurcatia spre Targoviste)  si-a pierdut spiritul popular si  arata putin intimidant la primul contact…muzica live, bar, mese frumos aranjate…Intram totusi sa ne convingem daca mai are sau nu sens sa mai oprim  aici alta data…Preturile la unele produse au mai crescut, supele si ciorbele sunt ok, dar se servesc doar pana in ora 18.00. Eu am mancat pana la urma niste pastrav care a fost chiar bun dar cred ca acum, Casa Magica din Busteni e mai putin pretentioasa ca si preturi.
Oricum, cu stomacul plin si o cazare calda, viitorul zilei de duminica se anunta luminos.
Duminica– schi in Baiului
Echipa: Bubulu, Geo, Laviniu, Irina, Radu si Mike
Initial vroiam ca duminica sa mergem in Ciucas, dar cazarea de pe Valea Prahovei ne-a schimbat planurile. Asa ca Laviniu a vorbit cu Bubulu si ne-am lasat pe mana lui pentru tura de duminica.
Cum Bubulu stia ma bine locurile decat noi, a iesit o tura cu urcari mai usoare, mai putina alergatura, mai multe pauze si mai ales cu coborari mai faine sau mai diversificate caci am avut de toate de la crusta, la scoici si la pulver.
Am inceput, in absenta lui Bubulu sa urcam pe o poteca marcata cu TA, urmand niste urme de schiuri. Invingem frigul cu miscare si nu dupa mult timp iesim si la soare. Urcusul nu e greu, locurile sunt noi, eu sunt mereu in fata, cautand sa patrund cu privirea si mai in fata, dincolo de perdeaua copacilor, dincolo de cotul drumului. 
O zi senina de iarna
E zapada, e multa zapada, asa cum nu am vazut de cand ne-am apucat de schi. 
Imi place cum arata pe aici iarna si dezbrac locurile de blana alba si mi le imaginez vara, buna poteca de alergat trebuie sa fie pe aici…
Urcam ce urcam si nu nu mai oprim decat cand aflam ca am urcat prea mult….Da, dar nu e bai ca am urcat prea mult, acum trebuie sa coboram si tot ce am urcat, asa de mult, chestie care nu imi displace deloc…Asa ca mai pe un drumeag, mai prin padure, mai printre copacei, mai prin poieni si in permanenta prin mult pulver coboram…Mai dam 2 urcari si 2 coborari mai scurte pana aram toata panta si apoi coboram prin alte poieni pana in DN.
Coborarea asta ultima mi-a placut din cale afara…suficient de hotarata sa lasi schiurile sa curga singure la vale si pulver pana la genunchi. Oricat stateam pe cozi, tot intram mult prin zapada si coboram intr-un fasait continuu.

Ziua e luminoasa, poienile linistite dar distractia pe aici s-a terminat caci am umplut panta de S-uri…


Urme
Asa ca mergem la Gondola in Azuga…Irina si Laviniu au noroc ca tura e gandita de Bubulu si nu de Radu, ca altfel mai bagau o urcare pe Soria drept bonus, numai asa, de incalzire…
Dar pana la urma urcam gondola si apoi, doar putin pe foci…In Baiului frig tare, vant, zapada din cele mai dubioase, vreo 2 avalanse…ma rog, tot tacamul…
Una  mare
Urcam pana pe varful Urechea si apoi ne lasam la vale spre padure, pe un picior cu crusta, scoici, zapada inghetata, ceva iarba….

Lunatic si rece
Negociez lucrurile mai sigura pe mine decat acum 2 ani cand am mai trecut pe aici, cu exceptia bucatii intermediare unde schiurile aveau vointa lor proprie, total opusa vointei mele…Ajugem iar la soare si in pulver, deasupra padurii de unde incepe distractia printre copaci…



Acum 2 ani pe aici am supravietuit, acum sper sa ma dau relaxata…2 ani e cale lunga, desi nu sunt multe ture la activ, poate am devenit mai curajoasa sau mai prietena cu schiurile si le pot struni mai bine. Oricum coboararea e chiar faina si toti concluzionam ca a fost si foarte scurta (ca orice lucru bun se termina repede), iar drumul pana la gondola, de dat la bete, a fost extrem de lung daca e sa il luam prin comparatie…
Ajungem la gondola pe noapte, noapte bine chiar, asa ca ne suim relaxati in masina si drumul pana la Bucuresti e liber.
Am lasat la urma sa povestesc despre iarna…Iarna aceea din povesti, iarna mult asteptata de cand ne-am urcat pe schiuri de tura, iarna cu zapada multa si proaspata, iarna cu nameti, cu troiene, cu coduri galbene care ii tin pe multi departe de munte. Iarna alba de pe dealuri pana in varf de munte, iarna luminoasa, iarna clara cu panorame pana hat departe, iarna cu soldati verzi imbracati in platose albe. Nu imi place iarna indecisa…imi place fie toamna senina, fie iarna hotarata…Imi place sa am mereu ce face la munte. Imi plac si zilele cand toarna fulgi din cer si in care stam acasa…atunci se creeaza premizele pentru ca stratul de zapada sa tina pana in primavara. Presimt ca iarna asta vom sta mult pe schiuri (altceva pana nu se aseaza zapada nici nu e de facut) si vom avea weekenduri pline.

Povestirea cu izbucul

Scurta introducere

In 2008, datorita alinierii planetelor, Pastele si 1 mai au picat foarte aproape unul de altul, astfel incat pinguinii au pus de o adevarata vacanta de primavara si au hoinarit prin Apuseni. In Padis, in partea a treia a concediului, s-a consumat si momentul izbuc, ce a ramas apoi in analele grupului.

Astfel, era prima zi pentru noi in zona, si Radu care cunostea locurile ne-a propus sa incepem cu o tura spre Cetatile Radesei. Zis si facut. Parcurgem noi drumul: Glavoi-Padis-Cetatile Radesei (pe care le-am gasit inzapezite) si retur pana la Padis. De aici, grupul se imparte in doua, pentru ca Radu propune un ocol pe la Izbuc. Din “Izbucul Team” faceau parte  Emil, Marti, Em, Oana si evident Radu.

Mai departe va las sa deduceti aventura din impresiile lui Emil si ale lui Em.

Emil: 

“As dori sa lamuresc un lucru… 
Eu nu vazusem nici un izbuc in viata mea, si nu stiu eu de ce ma gandeam ca este ceva absolut fenomenal …Eu credeam ca voi vedea apa “izbuc”nind in sus dintr-o gaura… Asa ca atunci cand a propus Radu sa mai lungim un pic tura pana la izbuc am zis wtf, ma bag. Si mai fratilor, cand am ajuns era o baltocutza sub un perete din care se scurgea apa … si ploua torential si aveam lemnele in spate si eram uzi la picioare si degerati de vre-o 4 ore, si raul involburat mai arunca cativa stropi pe noi, iar stancile ude…Ma rog…era o atmosfera feerica.
Hai ca am vazut si izbucul …si deja ma uitam cu ingrijorare pe unde trecem raul ala mare… dar nu prea vedem nici un podet. Il intreb pe Radu si el cica trebuie sa-l trecem prin apa … Eu ma gandesc ca el a glumit si nu ma impacientez pana cand vad ca Oana si Radu se descalta si incep sa o ia chiar prin rau. Am ramas pe celalalt mal, clipind des cu ochii mari si umezi si cu un “I kill you, Radule” prins in coltul gurii. M-am resemnat, m-am descaltat si am plecat. Si era o apa rece … Si desi apa era pana aproape de genunchi vorba lui Em iti venea sa te asezi pe burta sa te ineci si sa uiti de necaz.
In cazul in care ajungeti in perioada asta in poiana Glavoi, va rog sa nu ratati izbucul ca nu veti regreta!
Au fost zile frumoase alaturi de prieteni minunati. Sa ne vedem cu bine.”

Em:

“Domn’le, da’ ce curiozitati bolnavicioase are unii (nu dam nume, ca s-ar putea supara, spre exempul: domnul mihai, doamna kya precum si altii)! In caz ca va intrebati si de ce nu avem parazapezi, asta se intampla pentru faptu’ ca desi avem in dotare nadragi de ape adanci, totusi ei sunt prevazuti prin constructie cu parazapezi interioare! (sic)
Ca membru al legendarei de acum “The Izbuc Team”, dati-mi voie sa-mi prezint in randurile de mai jos si versiunea mea asupra expeditiei.
Totul incepe pe drumul de intoarcere, in poiana …. aaa! In poiana, Radu propune sa ne abatem pana la izbuc si sa vedem si lacul in care apa izbucnita din izbuc se infiltreaza iarasi in pamant. O parte acceptam fara rezerve, Emil intreaba cam cat o sa dureze in plus acest drum.  Primeste un raspuns care ulterior v-a deveni celebru: “Pai, cins’pe, douazeci de minute!” Pe cei inca nehotarati, abordarea matematica a lui Andrei i-a lamurit instantaneu. Citez din memorie… cu aproximatie:
Andrei: “Bah! Locul asta, izbuchu si Glavoiul foarmeaza un triunghi! De aici la corturi (Glavoi) – o latura! De aici pana la izbuc si pe urma la corturi – doua laturi! CLAR?”
So, in momentul ala a luat nastere celebra “The Izbuc Team”!
Dupa ce ne-am despartit de echipa comoda, ne-am hotarat ca trebuie sa strangem lemne cat mai suntem in padure iar lemnele sunt la discretie si asa am reusit sa strangem lemne taman din mijlocul padurii. Am constientizat asta abia dupa ce am inceput sa caram la ele si padurea nu se mai termina. In timp ce strangeam cazaturi din padure si am alunecat toti pe aceeasi lespede de piatra, spre amuzamentul lui Emil care remarcase asta, incepe sa ploua, la inceput mai timid pe urma din ce in ce mai tare pana ne-am trezit in mijlocul unei ploi sanatoase de vara.
Oana, Emil si Radu si-au incarcat omeneste rucsacii, io am vrut sa arat lumii cat de tapinar pot fi si m-am apucat sa tarai dupa mine mai multe crengi de fag intocmai ca un veritabil TAF. Ma vede si Marti, evident ca nu putea ramane mai prejos si nu stiu de unde naiba face rost, da’ apare cu un trunchi de brad de o schioapa in diametru si lung de vreo cativa metri.
Toate astea pe fondul ploii care devenea din ce in ce mai puternica si crezand ca dupa urmatorul colt o sa apara Glavoiul. Fara sa fie rostita s-a dat comanda: “Scapa cine poate!” Pe Oana, Emil si Radu i-am vazut cum dispar inaintea mea pe poteca care devenise un drum forestier, pe Marti l-am depasit dupa ce m-a “coafat” cerandu-mi cureaua din chinga si dandu-mi inapoi cordelina sa-mi leg lemnele pe care le caram.
De aici incepe calvarul pentru mine: lemnele erau din ce in ce mai grele, ma amageam cu ideea ca sunt aproape ajuns, in tot timpul asta ploua cu galeata. Drumul fiind ud parca si lemnele alunecau mai usor, asta pana in momentul in care se intepenesc si io care aveam deja viteza simt cum mi se intind toate incheieturile: de la mana, cot si pe urma umar! Instantaneu mi-am adus aminte toate injuraturile pe care le stiam, ba mai mult, am improvizat si cateva noi. Pentru ca totul sa fie la superlativ (apropos superlativul rautacios folosit in tura asta a fost: mirobolant! stiu ei, cei cativa rautaciosi care vorbeau de mirobolantul izbuc, mirobolantul lac, etc) ma trezesc in fata cu una bucata rau destul de lat si de adanc, pe care evident trebuia sa-l traversez…Oops! dupa un moment profund de gandire mi-am zis: “je m’en fous et je m’en fiche, io trec incaltat prin el!” daca stau sa ma gandesc bine cred ca deja vorbeam cu voce tare!
In timp ce afara ploua (in caz ca ati uitat) si io ma uitam la rau ca bou la poarta ai noua, vad in dreapta un rucsac si pe urma disting si un indicator care arata directia catre izbuc. Imi las si eu rucsacul si lemnele si merg spre izbuc, dupa cativa pasi ma intalnesc cu Radu si Emil care evident se intorceau si surprind urmatoarea frantura de discutie:
Emil: “Radu, cat mai avem pana la corturi?”
Radu: “Pai… cam cin’spe minute.”
Emil: “Nu!? Acuma pe bune! Cat mai avem pana la corturi?”
Radu: “Aaaa pai cam douazeci poate douaj’cinci de minute.”
Emil: “Hrrr, hrrr! I KILL YOU!!! Deci pe bune, daca nu ajungem in cin’spe minute la corturi io…”
Am fost si am vazut izbucu. Mdea… inca ploua afara, dupa o incercare fara prea multi sorti de izbanda de a traversa raul mergand pe un trunchi cazut ne hotaram ca cel mai sigur este totusi prin rau. Intre timp apare si Marti fara nici un lemn…Cica erau prea grele! Io renunt sa le mai tarai dupa mine pe cele pe care le taraisem cu atatea sacrificii si greutati pana aici. Ne descaltam pentru a traversa raul, aaa si afara ploua tare!
Traversatul raului… alt moment tare! Nota douazeci pentru gratie si eleganta, merge la Oana care a traversat raul fara sa-si mai scoata ciorapii! Pe cand restul membrilor au trecut fara pic de imaginatie vestimentara si estetica, ca niste tarani, desculti; unii totalmente lipsiti de stil s-au incaltat cu sandale !!!
Si din vorba-n vorba am ajuns la momentul culminant al zilei, precum si al intregii ture, in care personagiul principal, adica, cu modestie zic: io, traverseaza raul cel mare si izbucit dintr-un izbuc! Intru barbateste cu papucii’n maini, dar apa era rece bocna, pietrele ma taiau la picioare, injuraturile le uitasem de inghetata ce era apa, ajuns pe la jumatate cautam cu disperare butoanele: escape, F1, eject, quit, game over, orice, ctrl+alt+del…insa nimic nu era de gasit. Nemernicii, adica colegii din “The Izbuc Team” erau deja pe partea ailalta a raului si se veseleau nevoie mare, ramasesem singur in mijlocul raului inghetat si as fi vrut sa plang de durere si as fi vrut sa rad cu ei, si as fi vrut sa fu acasa… o Doamne!
Cu una, cu alta am ajuns si io la mal, si deindata ce am pus piciorul pe mal, s-a facut cald, ploaia s-a oprit si a aparut un frumos curcubeu iar io am uitat toata gandurile negative si astazi daca am merge din nou, la fel as face! A meritat totul!
No dragilor cam asta este versiunea mea. Da, stiu cam sumara insa stau cam rau cu timpul!
Multumirile mele pinguinilor participanti! A fost o tura pe cinste! Multumiri si lui Andrei pentru jurnal, desi si nu pot sa nu oserv o omisiune voita: nu apare nici o poza cu Izbucu! “